Crematoriul a fost construit după un proiect al arhitectului Duiliu Marcu. Construcția a început în 1925, cu sprijinul Primăriei .
Realizată într-un stil eclectic cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană, în stilul Monumentului Cantacuzinilor din Cimitirul Bellu, lucrarea a fost terminată la roșu în 1927, după ce arhitectul C. Popescu a amplificat construcția în 1926. Deși clădirea încă nu era finisată, Crematoriul a fost inaugurat la 25 ianuarie 1928. Prima incinerare a avut loc în aceași zi la ora 17, Profira Fieraru în vârstă de 40 de ani și de meserie casnică, fiind prima persoană incinerată la Crematoriul.
Lucrările reluate în 1931, sub conducerea arhitectului Ioan D. Trajanescu, au fost finalizate la sfârșitul anului 1934. Scara principală este flancată de statuile Durerea și Nădejdea și de două basoreliefuri realizate în 1930 – 1934 de Ioan Iordănescu. Cea mai impunătoare piesă a monumentului este capela. Aceasta se întinde pe o suprafață de 200 de metri pătrați, fiind decorată cu marmură fină, de proveniență belgiană.
De-a lungul timpului, aici au fost incinerate aproape 60.000 de persoane. În luna mai a anului 2002 Crematoriul și-a încetat activitatea de incinerare, deoarece încălca legislația de mediu, prin lipsa unor filtre și a unor instalații moderne. Cu toate astea, crematoriul nu s-a închis în totalitate, columbarul său continuă să funcționeze ca spațiu pentru păstrarea urnelor cu cenușă, contra unei taxe anuale.
Până la dezvoltarea rețelei de alimentare cu gaze naturale a Bucureștiului se foloseau pe post de combustibili cărbunii (cocsul) și lemnele. Începand cu anii 40′-50′ s-a trecut la folosirea gazelor naturale pentru încălzirea cuptoarelor crematoriului.Folosirea gazelor naturale a creat o serie de probleme tehnice începând cu anul 1980 odată cu raționalizarea consumului de gaze naturale de către regimul comunist.
Inaugurarea Crematoriului a dus la reacția vehementă de respingere a Bisericii Ortodoxe Române, care prin hotărârile sinodale din 1928 și 1933 a interzis orice asistență religioasă pentru cei incinerați. În opinia prelaților ortodocși ai vremii, cum au fost Iuliu Scriban, Marin Ionescu, Dionisie Lungu, Ion Popescu Mălăieși etc. incinerarea reprezenta o practică păgână și masonă, ce contravine flagrant doctrinei creștine și cultului morților, fiind de asemenea un atentat la ființa „tradițională” românească.
Datorită atmosferei care se crease prin înființarea crematoriului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele
Problema incinerării a fost reluată și în ședința Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucțiunile cu privire la incinerare, formulate în ședința din 15 iunie 1928, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoților, în scopul aplicării lor.
În ordinul din 18 septembrie 1933, dat în urma unui caz de abatere de la hotărâre, s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei și practicii Sfintei noastre Biserici Creștine Ortodoxe, preoții vor fi opriți de la toată lucrarea preoțească și trimiși în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancționare”.
În ședința sa de lucru din 5 iulie 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis menținerea în vigoare a hotărârii din 15 iunie 1928, reconfirmată la 20 februarie 1933.
Operațiunea Trandafirul
Crematoriul este legat de Operațiunea Trandafirul, când 15 ( nu se stie numarul exact) de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrațiile din Timișoara în zilele de 16 și 18 decembrie 1989, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean Timiș (SJT), au fost ridicate de la morga acestui spital și transportate la București, după care au fost incinerate aici.
Crematoriul este clasat în Lista monumentelor istorice, categoria ansamblu, grupa valorică A.
sursa: wikipedia
