ARHITECTURA

Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc, sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit. Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.

Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului. CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu.

Asemănător cu Petit Palais din Paris, Palatul CEC este o clădire fără de care această parte a Căii Victoriei ar fi, cu siguranţă, mai puţin expresivă. În ciuda faptului că în apropierea ei se află un colos de sticlă şi beton, Bucharest Financial Plaza, construcţia cu o vechime de peste un secol şi-a păstrat prospeţimea arhitectonică şi farmecul vremurilor când a fost ridicată.

În prezent, în clădire își desfășoară activitatea CEC Bank și Muzeul CEC

ISTORIC

Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă la 8 iunie 1897, în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Până în 1875, în acel loc se aflaseră mânăstirea și hanul “Sfântul Ioan cel Mare”. Datând din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702-1703. Ulterior, acestea s-au degradat și au fost demolate în anul 1875. Actuala clădire a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri, ridicat, la rândul lui, în locul mânăstirii. Realizat după planurile arhitectului Paul Gottereau și executat sub îndrumarea arhitectului român Ion Socolescu, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900.

Ca mai toate locurile care au căpătat reprezentativitate prin apariţia unor clădiri monumentale, şi istoria aceluia pe care s-a construit Palatul CEC se pierde undeva în vremurile de început ale Bucureştilor. Strict cronologic, Gheorghe Crutzescu ne spune că „aci se ridica o biserică cu hramul lui Sf. Ion cel Mare, care dăinuia încă din timpurile lui Mihnea Turcitul şi ale lui Mihai Viteazul”.

Judecând după faptul că Mihnea al II-lea, supranumit Turcitul deoarece s-a convertit la islamism, a fost domnitor al Ţării Româneşti în două rânduri, între 1577-1583 şi 1585-1591, ne putem face o imagine asupra vechimii acestui lăcaş de cult. Biserica a fost ctitorită de Andrei Vistierul, socrul lui Preda Buzescu.

Tot Gheorghe Crutzescu ne spune că un act din 1666 (documentul datat 12 decembrie 1666 era „cartea orăşenească dată de judeţul oraşului Bucureşti cu cei 12 pirgari referitor la delimitarea stăpânirii Mănăstirii „Sf. Ion” din Bucureşti) arată cât de mari erau proprietăţile acestui lăcaş de cult, ele întinzându-se de la „podul ce trece Dâmboviţa spre Mănăstirea lui Mihai Vodă” până la „gardul Mănăstirii Sărindarului”, adică pe locul unde azi se află Cercul Militar Naţional. Aşa cum se obişnuia în acele vremuri, la început, bisericile erau făcute în marea lor majoritate din lemn, nici „Sf. Ion cel Mare” nefăcând excepţie. La 1703 o găsim ruinată, însă istoria ei merge mai departe datorită lui Radu Golescu (un urmaş al lui Andrei Vistierul) şi îndeosebi domnitorului Constantin Brâncoveanu, care pune temeliile unei biserici noi, de piatră, ridicată în 1712 (cf. Grigore Ionescu).

Biserica era faimoasă în Bucureşti atât datorită frumuseţii ei, cât şi hanului aflat de jur împrejur (ridicat în zona actualei grădini a Palatului CEC), în care locuiau, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, negustori de vază ai vremurilor respective. Totuşi, această biserică (denumită şi „Predetici”, „Înainte mergătorul” sau „Cărstiţel”, adică Botezătorul) era vestită îndeosebi pentru că era „biserică tămăduitoare de boale şi făcătoare de minuni”. Un exemplu edificator despre credinţa oamenilor în puterea binefăcătoare a acestui lăcaş de cult este şi relatarea lui Gheorghe Crutzescu în care se spune că „pentru cazurile speciale de brâncă, preoţii de la Sf. Ion mai ştiau un leac ce nu da greş, şi anume făceau pe umflătură semnul Crucii cu cerneală”. Este drept că „bolnavul se însănătoşea dacă nu se miluia Dumnezeu să-l cheme la dânsul”.

A doua parte a secolului al XIX-lea găseşte Biserica „Sf. Ion cel Mare” într-o stare de degradare avansată. În 1875, autorităţile au fost de părere că nu mai are rost să o repare, considerând că biserica este „prea stricată”. La puţin timp după aceea s-a hotărât demolarea lăcaşului de cult. Odată decizia luată, biserica a fost efectiv jefuită, un exemplu edificator în acest sens fiind cel al antreprenorului Santalena, care „a luat coloanele cu capitelul înflorit”. În rest, „candelele, icoanele, vestite prin bogăţia lor, s-au risipit Dumnezeu ştie unde”.

După intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antantă, în noiembrie 1916, administrația instituției se scindează în două părți: una în teritoriul ocupat, la București, și a doua, la Iași. Guvernul Ion I.C. Brătianu decide evacuarea tezaurului Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, al Băncii Naționale a României, precum și a valorilor aparținând celorlalte instituții publice și private, la Iași, și, de aici, la Moscova, pe baza garanțiilor date de guvernul rus și de marii aliați ai României.

În 1930, are loc reorganizarea Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie prin desprinderea Casei de Economie, care devine ‘instituție publică autonomă’, sub denumirea de Casa Generală de Economii, persoană juridică, aflată sub autoritatea Ministerului de Finanțe (Monitorul Oficial, partea a III-a, nr. 64 din 6 septembrie 1930). La 21 octombrie 1932, în urma modificării legii de organizare a Casei Generale de Economii, aceasta își schimbă denumirea în Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale, prescurtat CEC. Prin reforma monetară, înfăptuită la 15 august 1947, depunerile la CEC au fost recalculate la raportul 1: 20.000 lei.

Prin Decretul nr. 224 din M.O. nr. 202/1 septembrie 1948, s-a înființat Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni, prescurtat CEC, patrimoniul noii instituții formându-se prin contopirea patrimoniilor Casei de Depuneri și Consemnațiuni și Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale. Instituției i se încredințează primirea și păstrarea economiilor bănești ale populației din întreaga țară.

După 1990, CEC își extinde activitatea, în 1996 începe procesul de reformare și modernizare a CEC, din punct de vedere juridic, instituțional și al serviciilor și produselor bancare. Apare Legea nr. 66 privind reorganizarea CEC în societate bancară pe acțiuni, cu acționar unic statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor. La 1 iunie 2005, în M.O. nr. 463, este publicată Ordonanța de Urgență nr. 42/26 mai 2005 privind instituirea unor măsuri de reorganizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA, în vederea privatizării; la 3 august, în același an, este publicată Hotărârea de Guvern nr. 806/14 iulie 2005 pentru aprobarea strategiei de privatizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA, iar la 10 august 2005, Ministerul Finanțelor publica Anunțul de privatizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA.

În decembrie 2006, Guvernul României a stopat privatizarea CEC, considerând că prețul de 560 milioane de euro oferit de National Bank of Greece (singurul investitor rămas în cursa de privatizare a CEC) pentru pachetul de acțiuni de 69,9% este prea mic. La 4 martie 2008, prin Ordinul nr. 425/14 februarie, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, se aproba Statutul CEC, iar prin Ordinul nr. 1312/25 aprilie 2008, emis de minister, privind modificarea precedentului ordin, se statua schimbarea imaginii și a denumirii în CEC Bank SA.

Sursa: agerpres.ro, Documentare: Horia Plugaru